Cu cortul în Ceahlău

De fiecare dată când urc Ceahlăul, îmi promit mie că e ultima oară când îl urc.

Au trecut trei ani de când i-am parcurs cărările ultima oară, iar vara aceasta am reușit să-mi încalc promisiunea.

Pentru mine, să urc Ceahlăul, e o adevărată provocare. Și spun asta, fiindcă nici o singură dată nu am urcat minunatul munte precum un om normal. De fiecare dată port în spate o greutate echivalentă cu o treime din greutatea mea. Car bagajul ori pentru a sta la cabană, ori pentru a sta cu cortul.

De data aceasta, am ales, din nou, să stăm cu cortul. Când mergi cu cortul trebuie să îți pui în balanță prioritățile cât de bine poți. Deși am plecat cu gândul să stăm trei nopți, după a doua noapte am renunțat. Vremea capricioasă ne-a convins să ducem lipsa patului moale și cald de acasă.

Poate dacă am fi pus mai mult preț pe hainele groase, am fi rezistat și a treia noapte.

Să vă spun cam ce a cuprins bagajul nostru. Mâncarea a fost principala prioritate, dar și cea mai mare parte din greutate. Cum noi am plecat cu gândul că vom sta mai mult decât am stat de fapt, bineînțeles că am cărat mai mult decât a fost necesar. Am fost patru persoane, fiecare a avut câte o pâine. Am luat paste, conserve mici cu pastă de tomate, cârnăciori vidați, salam, punguțe cu orez care fierbe rapid, conserve de pate, câteva legume (roșii, ceapă, castraveți), cașcaval, covrigi (care înlocuiesc perfect pâinea). La capitolul ronțăieli ține foarte mult de cât consumă fiecare. Noi am avut biscuiți, croissante, napolitane, eugenii, batoane proteice pentru mult doritele boost-uri de energie, cremă de ciocolată (pentru micul dejun și nu numai), alături de orez expandat. În ceea ce privește vesela, am avut farfurii, castroane, ibric și oală, toate de tablă, tacâmuri, cuțit și un tocător. Am avut un mini-arzător cu butelie. Fiind prima experiență în care am dorit să gătim în vârf de munte, fiecare a cărat câte o butelie de 190g, însă nu a fost necesară decât una singură. Șervețelele de masă/prosoapele de bucătărie și sacii de gunoi nu trebuie să lipsească din bagaj. Produse de igienă personală, pastile, mini-trusă de prim ajutor, hârtie igienică. Pătură polar, căciulă, cremă de protecție solară, prosop. Cărți de citit. Saci de dormit, izopren și bineînțeles, corturile și hainele.

Și cu siguranță am mai omis să enumăr câte ceva. Ei bine, așa s-au adunat kilogramele, dar și când am ajuns sus și am avut pe ce să punem mâna, bine a mai fost.

Pentru alimentarea cu apă, există un bazin pe drumul ce duce la Mănăstire.

La urcare, am ales traseul Durău-Fântânele-Dochia. L-am parcurs în exact 6 ore, cu opriri la maxim 7 minute. Încet, dar sigur.

Până acum se pare că doar m-am plâns, dar asta nu înseamnă că inima nu-mi era plină. Se umplea cu fiecare metru de altitudine parcurs. Cu fiecare minune a naturii văzută. Ce bine e să poți. Cu șuvoaiele de apă ce curgeau pe mine, nu m-am gândit nici o clipă să renunț. Am urcat și am urcat până poalele muntelui au rămas undeva jos, iar acum puteam privi Bicazul în toată splendoarea sa.

Să deschizi ușa cortului și să nu vezi la câțiva centimetri distanță, e ceva. Nu să fii înconjurat de nori, ci să te contopești efectiv cu ei, e ceva senzațional. Un sentiment ce cu greu poate fi descris și care se intensifică în amintire.

De astă-dată nu mi-am mai promis nimic, ci doar mi-am spus că probabil nici asta nu va fi ultima oară când urc Ceahlăul.

În rest, las imaginile, direct din aparat, să vă vorbească, așa cum mi-au vorbit și mie. Prin simțire.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *